Ce înseamnă pentru tine o minune?

Ce-ar fi să uităm de toată mizeria de pe scena politică și socială a anului 2011 și să lăsăm să ne inunde spiritul sărbătorilor. A fost un an greu pentru toți, întreaga lume a fost lovită de surprize neplăcute: pe lângă dispariția pe veci a unor oameni  cu adevărat deosebiți, devastatorea catastrofă seismică și radioactivă din Japonia și problemele fiscale din zona Euro, în Republica Moldova continuă circul de prost gust.

De sărbători, atunci când oamenii sunt mai buni, atunci când (se zice) o faptă bună spală 10 păcate de pe suflet, aș vrea să cred că o să dăm dovadă de bunătate, compasiune și grijă. Cu toate că omul este cea mai rea ființă pe care a creat-o Dumnezeu pe pământ, cred în oameni, cred în puterea binelui și aș vrea să cred în minuni.

O minune există în fiecare din noi, e deajuns să ne deschidem inima, să-i permitem să prindă aripi. Pentru unii o minune reprezintă un vis care necesită a fi împlinit, pentru alții – alegerea Președintelui, pentru cineva – un cîștig la loterie, pentru un copil dintr-o familie nevoiașă, sau fără familie – o pungă de dulciuri, pentru un cerșetor – o bucată de pâine, iar pentru unii din noi o faptă bună înseamnă o adevarată minune.

Haideți să facem fiecare din noi măcar câte o minune, iar ca urmare a șapte miliarde de minuni, planeta va deveni mai bună. Ce înseamnă pentru tine o minune?

 

„Eu ţie, tu mie” sau „Cine se simte cu musca pe căciulă”?

După un an de cerşire a două voturi de la comunişti pentru alegerea Preşedintelui, a venit şi rândul partidelor din AIE2 să se joace de-a v-aţi ascunselea. De ce nu, dacă Republica Moldova nu are probleme, statul prosperă, cetăţenii nu duc lipsă de nimic? E tocmai momentul!

După nenumărate negocieri, convorbiri, promisiuni şi bartere s-a ajuns la concluzia că PLDM îl votează pe Lupu, dacă democraţii nu fac coaliţie cu comuniştii. Favoare pentru favoare, or cineva se simte cu musca pe căciulă? În ciuda numeroaselor discursuri despre cât de profesionist este Guvernul Filat, a multiplelor laude pe care şi le-a însuşit acesta şi a tuturor eforturilor echipei de PR a Premierului, acesta se simte cu musca pe căciulă. Ghidaţi de riscul de a fi demis Guvernul, PLDM dictează condiţiile jocului şi îşi exprimă, din nou, setea de putere.

Cine a avut ochi şi urechi larg deschise la toate evenimentele de pe scena politică a anului 2011, poate lesne să înţeleagă că pericolul PLDM-ist nu e cu nimic superior celui comunist şi presupune acelaşi regim autoritar şi dictatorial, doar că sub altă culoare. Iar nouă, cetăţenilor simpli, nu ne rămâne decât să ne facem concluzii şi să aşteptăm o nouă dată a alegerilor, cu toate că s-a creat o impresie că nu mai ai pe cine alege în această ţară.

E rușinos să fii nevoit să vorbești o altă limbă la tine în țară!

sursa: timpul.md

Se întâmplă adesea să vedem cerându-se conducerii legalizarea limbii ruse ca o a doua limbă de stat. În acest sens sunt organizate neîncetat acțiuni, demonstrații, proteste. Este ceva firesc, ținând cont de faptul că populația vorbitoare de limbă rusă crește încontinuu, dar e regretabil faptul că nu vedem pe nimeni să ceară limba română, ceea ce constituie un fapt atestat istoric. Și nu m-aș mira dacă într-o bună zi ar fi declarată limba rusă o a doua limbă de stat, iar așa-zisa moldovenească să rămână acolo unde este.

E dureros să mergi prin ograda blocului să auzi cum copiii vorbitori de limbă română comunică cu tovarășii lor de joacă în limba rusă, să mergi cu copilul la spital și întrebând cine e ultimul la rând, să auzi ”Не понимаю” sau în transportul public la întrebarea ”Coborâți?” să ți se răspundă ”Что?”.

Ce s-a întâmplat? A cui e vina? Cum am ajuns să cădem în genunchi în propria țară? E dureros și în același timp e rușine. Iar atunci când o sa vină timpul să se vorbească peste tot doar în rusă, cînd aceasta va deveni o a doua limbă de stat, poate chiar prima, care va fi răspunsul nostru pentru cei micuți cu manualul de istorie în mână? De ce? E rușinos că asta se întâmplă numai din vina noastră!

Efectul BUMERANG?

Viața politică moldovenească – subiectul unei eventuale dureri de cap pentru Vanga și Nostradamus, își continuă cursul, oferindu-ne luxul de care nu se poate bucura fiecare stat – cel de a dispune de o istorie bogată în evenimente. Bătăliile lui Ștefan cel Mare, numeroasele cotropiri și asupriri nici nu îndrăznesc să se compare cu fenomenele de care avem parte astăzi, acestea mâine urmând a fi istorie.

Vrem sau nu vrem, suntem spectatorii, ba chiar protagoniștii unui spectacol demn de penița unui scenarist de la casa de nebuni, dar original și lipsit de precedent. Multe a văzut acest pământ, dar mă tem că încă multe o să mai vadă, în contextul acestei orânduiri de lucruri.

După doi ani si jumate, două legislaturi, două runde de parlamentare și un referendum am ajuns, se pare, la puctul de plecare: Greceanîi – Președinte. Aici, în țara lui Buratino, nimic nu este nefiresc.  După ce am ajuns de râsul Europei, riscăm să ajungem și de râsul găinilor, iar când te gândești că ți-ai făcut-o cu mâna ta…

Așa sau altfel, nu avem de ales decât să mai credem într-o minune. De altfel, nici nu ne dorim un Președinte, visăm doar să adormim adânc, iar peste patru ani să ne trezim și să mergem fericiți la urnele de vot. Vorba ceea : ”Prost să fii, noroc să ai”

Războiul Vlazilor sau Saga „Păpuşarul”

A devenit o tradiţie ca ţările sărace să fie conduse de oameni bogaţi. De obicei, aceştea, când încep să se plictisească în lumea afacerilor, încep să-i roadă setea de putere,  cump[ră un partid şi peste noapte devin politicieni. Nu durează mult, până ei devin ciobenii, iar noi- oile.

Toate bune până aici, dar unde s-a văzut o turmă cu doi ciobeni? Dar cu trei sau mai mulţi? De aici începe Saga „Păpuşarul” unde, la fel ca în balada „Mioriţa”, cel Ungurean şi cu cel Vrâncean… Mai departe ştiţi ce urmează. Doar că „Mioriţa” noastră e de altă natură: Pe cel Moldovan l-au lăsat în pace, iar cel Ungurean şi cu cel Vrâncean urât sfătuiră şi nu împărţiră, oile şi stâna, brânza, dar şi lâna.

Un lucru este sigur: oricine ar câştiga în acest război al Vlazilor, dacă acesta va continua – se vor întoarce lupii vor înghiţi oile cu tot cu miei. Nouă nu ne rămâne decât să privim dintr-o parte şi să aşteptăm epilogul la Saga „Păpuşarul”.

Dedicaţie specială!!!

Ca să nu fiu acuzată de plagiat, amintesc faptul că aceste versuri aparţin unui autor necunoscut, poartă denumirea de “Un răsunet” şi au fost redactate şi publicate de Andrei Mureşanu în timpul Revoluţiei din 1948. Considerându-le actuale, ţin să le dedic celor care ar trebui şi singuri să se simtă cu musca pe căciulă:

Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,

În care te-adânciră barbarii de tirani!

Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,

La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume

Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,

Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume

Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Înalţă-ţi lata frunte şi caută-n giur de tine,

Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;

Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne,

Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii!

Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,

Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,

Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,

„Viaţă-n libertate ori moarte!” strigă toţi.

Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate

Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi!

Dar noi, pătrunşi la suflet de sfânta libertate,

Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi!

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare

Pretinde de la fii-şi azi mână d-ajutori,

Şi blastămă cu lacrimi în ochi pe orişicare,

În astfel de pericol s-ar face vânzători!

De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,

Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,

Când patria sau mama, cu inimă duioasă,

Va cere ca să trecem prin sabie şi foc!

N-ajunse iataganul barbarei semilune,

A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim;

Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,

Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!

N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie,

Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm ;

Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,

Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm!

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată

Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!

Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată

Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri!

Preoţi, cu cruce-n frunte! căci oastea e creştină,

Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt.

Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,

Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ!

Va fi folosită oare cea de-a doua şansă?

sursa: www.unimedia.md

Ultimele zile au demonstrat încă o dată ca poporul acesta se îneacă în glod până la gât şi numai după asta încearcă să iasă din el. De nenumărate ori încercăm să evadăm din ştreang şi Dumnezeu e mare, ne ajută, dar de fiecare dată ramânem cu lecţia nefăcută şi nu ne dăm seama că totul e până la un timp şi va veni ziua când o să ne înecăm în propria prostie (indiferenţă, nepăsare,lene) sau numiţi-o cum doriţi, sensul rămânând acelaşi.

Mă adresez către tineri, cei care urmează să fie moştenitorii acestui pământ: „Ce viitor le creaţi copiilor voştri? Cât mai aveţi de gând să staţi cu mâna întinsă în faţa Europei? Unde vă este demnitatea? De ce veneticii trebuie să vă hotărască soarta?”

Mi-emilă de cei care duminică au ales să meargă la frigărui, storcînd EURO din părinţii plecaţi peste hotare, care aşteaptă să fie bine şi la noi în ţară, pentru a se întoarce liniştiţi acasă, nefiindu-le frică de ziua de mâine. Îmi pare rău de cei care au preferat să doarmă ştiind că muncesc pentru copeici din care reuşesc abia să-şi cumpere o bucată de pâine.

Cunoscând bine această naţie, care la primul obstacol lasă mâinile în jos, speranţa că în turul II totul o să fie bine se scurge încet în gura timpului, lăsând loc pentru regrete şi deznădejde.

Back again!

Sunt momente în viaţă când ai nevoie de o gură de aer, când trebuie să întorci o pagină importantă din viaţa ta. În astfel de situaţii totul în jur devine un plan secund, unde actorii devin mai palizi şi aproape muţi. După o perioadă mai dificilă, însă cu un final fericit, în care s-au acumulat atâtea de spus, reiau în mână peniţa şi încerc să-mi continui jurnalul personal aşa cum ştiu eu, mai bine sau mai rău, ramâne la discreţia fiecăruia. So, I’m back again!

Despre deznădejde, vină şi orgoliu…

Nu e o noutate pentru nimeni că politica este un lucru murdar, dar totodată atractiv. Pare a fi padoxal, la prima vedere, însă plin de sens, după o reflectare mai profundă.

Nu stiu cum la alţii, dar la noi politica s-a transformat într-o ladă mare cu gunoi, din care cei mai iscusiţi boschetari  storc adevărate comori, datorită oamenilor de rând.    Ş-apoi, treacă-meargă şi aşa, dar a mai apărut o problemă: egoismul. Unora nu le ajunge ca sorb gratis din treuca poporului, se dau drept salvatorii naţiunii, iar cel mai grav e că încă mai „fac pe niznaiul”: chipurile vasăzică aceasta este atribuţia mea, ca vouă va este ciudă că nu aţi făcut voi asta, nu destul că v-aţi jucat de-a ascunselea prin Parlament  până acum, încă mai arătaţi cu degetul la alţii care au muncit. Foarte amuzant… Şi când te gândeşti că asta e pentru 1-2 mandate în viitorul legislativ, toată povestea se transformă în haz de necaz.

Las’ că şi restu-s buni! În loc să zică: „Hai, dragi colegi, să punem umăr la umăr, să facem ceva bun pentru lumea asta care ne-a votat şi căreia nu o sa avem ce sa-i spunem la toamnă ca să o facă repetat. Hai să-i punem la dubală pe cei ce ne-au bătut şi ucis copii şi ne-au furat din buzunare!”, dar nu, mai bine să-şi pună unul altuia beţe în roate. De ce dacă ministrul meu nu face nimic, al aceluia să facă… Nuuuuu!  Hai să facem aşa ca nici concurenţii să nu poată mişca carul din loc.

Rătăcind între orgoliu şi fală, între lăcomie şi indiferenţă, unii uită că adevăratul concurent, adversarul nostru, al tuturor, este comunismul, care râde pe sub mustăţi şi îşi ascute cuţitele, ca îndată ce îşi revine în drepturi, să lovească cu cruzime în tot ce am sperat, în tot ceea ce am crezut mergând la vot pe 29 iulie. Mai citiţi-l, dragilor, pe William Cowper, care spunea că „gloria clădită pe principii egoiste nu este decât ruşine şi vină”.

Păcat… Pe scenă se schimbă încontinuu actorii: unii vin, alţii pleacă apoi se reîntorc, iar noi, spectatorii, rămânem cu aceeaşi deznădejde în ochi şi cu aceeaşi cupă de speranţă îm mână, aproape secată şi deja atât de amară…

Robie pân’ la infinit

N-am susţinut înc-un examen.

A cui e vina? Cine ştie…

Examenul de cetăţean,

Sau poate cel de datorie…

Pare-se nu mai e ieşire,

Iar ne rămâne glasul mut

Şi ne înpinge în robire

Dezinteresul, în trecut.

Puţini sunt cei ce vor dreptate

Şi mai puţin sunt care-o cer.

Când vom avea deci libertate,

Prosperitate, adevăr?

Cunoaştem vremuri mult prea sumbre,

Continuu ne-nvârtem în cerc.

Strămoşii devenit-au umbre

Care dispar încet, încet…

Obţinem totul după merit

Sau blestemat i-acest pământ

Să stea pe veci în întuneric,

Bătut fiind de-acelaşi vânt?

Deci bine-a zis odata unul:

„Istoria unui pământ

Se tot repetă încontinuu,

Indiferent peste cât timp”

Ce ne rezervă viitorul?

Misterul pare desluşit,

A devenit banal, notoriu:

Robie pân’ la infinit!